Cred ca momentul din zi în care le dedicam cel mai mult timp exclusiv este momentul când îi punem la culcare. După băiţă începe ritualul.
Ana le citeşte ceva, de obicei vrei 2 cărţi pentru copii pe care le aleg ei, apoi mănâncă biscuiţi cu lapte, apoi începe distractia cu locurile în pat. Fiecare dintre ei vrea sa fie incadrat de ambii părinţi şi cum asta nu e posibil, încep cearta şi permutările.
Acum vreo 2 zile, Ciprian, după ce făcuse vreo două rocade, îşi cerea locul între mine şi Ana, motivând că vrea să stea lângă tati. I-am oferit locul din stânga mea, Mihaiţă fiind intre mine şi Ana, dar nu a vrut să audă, drept urmare a început repriza de convingere combinată cu plâns. Mi-am menţinut ferm poziţia că era a zecea oară pe seara aia când făceam permutări, în urletele isterice ale lui Cipi. La un moment dat, Mihaiţă, cu o inimă mult mai bună decât a mea, mi-a zis şoptit: “Tati, du-te la Cipi că te vrea el”
Tot acum vreo două zile, Cipi a zis că vrea să meargă la mare. A făcut însă precizarea că nu vrea la marea mare ci la marea mică. În traducere, nu vrea la marea bulgărească unde am fost astă vară ci la Sulina, unde apa era mai mică şi nu le era frică să intre.