Pe 24 august 2011, Mihai şi Ciprian au început şcoala. Suntem în Budapesta pentru 10 luni şi unul dintre lucrurile care ne bucură e că ei au ocazia să meargă în timpul ăsta la şcoala americană (International Christian School of p Budapest).
I-am pregătit cum mult timp înainte, am fost împreună să le cumpărăm ghiozdane (aproape cât ei de mari), le-am spus că vor învăţa multe lucruri noi, că va fi cineva care să îi inveţe lucruri noi, că îşi vor face prieteni.
I-am dus dimineaţa la şcoală cu inima strânsă, i-am lăsat cu învăţătoarea care vorbeşte doar engleză (şi ceva rusă) şi cu colegii lor dintre care unul jumătate român, jumătate american şi restul maghiari.
Am plecat acasă şi am fost doi părinţi cu sentimente amestecate. Nu e nimic care te pregăteşte pentru momentul în care realizezi că nu mai eşti singurul care are ceva de spus în viaţa lor. Îi încredinţezi de bună voie altora pentru o perioadă limitată de timp şi ei au experienţe la care tu ca părinte nu ai acces decât prin intermediul lor. În fiecare zi când se întorc acasă îi întrebăm disperaţi ce au făcut, cu cine au vorbit, unde au fost. Sunte morţi de curioşi cum comunică cu colegii, cum înţeleg ce au de făcut din moment ce învăţătoarea le vorbeşte numai în engleză.
Într-una din zile au venit şi ne-au spus că au fost la “biserica de copii”. I-am întrebat de unde ştiu că era biserică? N-au ştiut ce să răspundă, dar au zis că ştiu. Odată pe săptămână au program de capelă. Ciprian ne-a povestit până la urmă că au cântat un cântec cu “bătut din palme”. Când l-am întrebat cum e cântecul, n-a vrut să îl reproducă, dar ne-a explicat: sunt trei cântece cu bătut din palme pe care le cântam când eram de 3 (ani). Ia cântă-l pe primul!
